Related Articles

1 user responded in this post

Subscribe to this post comment rss or trackback url
User Gravatar
tot ala said in August 11th, 2009 at 5:34 pm

Genunchii ii sunt acoperiti de cearsaf iar forme de lumina decupate din perdea ii distorsioneaza chipul deja pictat cu lacrimi de rimmel. Doar bustul gol si sanii modelati cu precizia unui restaurador de monumente ma mai face sa tresalt din melancolia in care ma regasesc de ceva vreme incoace… -la ce folos atata abstinenta… Imi zic…
Ma uit in jur la peretii fara de viata. Vad oglinda… ingheata. Nici macar tabloul cu barca nu mai reuseste a fii atat de apreciat ca in fiecare noapte, tarziu… de dimineata. Evit orice forma de civilizatie, plaja, vegetatia si chiar barca… las urme in nisip si ma pierd in larg… acolo… unde nu e nevoie sa te uiti in sus sa vezi cerul si nici nu e nevoie sa privesti apa ca sa vezi ambele… ASFINTIT… sau rasarit?… asta e intrebarea. Nu reusesc sa ma decid… trebuie sa vad rasaritul… dupa care asfintitul… asa pot dezlega misterul. Prea mult… cel putin 24 de ore… prea mult asa ca o las balta si ma decid… asfintit.
Bucatele de caiet prin toata camera si pungi cu bagaj facut la intamplare ma fac sa cred ca alt asfintit e aproape…
Mi-e frica. Se zice ca la asfintit strigoii iau crucea in spate si bantuie pamantul in cautarea unui necunoscut sa il ajute s-o care. Prea greu… nu sunt gata sa car crucile altora… deci nu ies ca alte dati sa ma pierd pe nicaieri.
Tin respiratia si ma asez langa ea… ii mangai discret parul, sa n-o trezesc. Ea e pura, ea nu are nici o vina si nici nu merita sa chinuie. Nici yo nu am vina. Orice rasare trebuie sa apuna. Nu ma simt responsabil de asfintiturile altora… ma simt obligat sa prind rasaritul, asa ca ies intr-un final… sa prind rasaritul… in Mare Nostrum.

Leave A Reply

 Username (Required)

 Email Address (Remains Private)

 Website (Optional)