Am patruns oarecum premeditat intr-o stare generala ghemotocita.
Starea aceea anemica de dupa voma… De dupa voma din ajun de revelion,
de dupa ce vomiti strigoi si pleava.
Dupa ce versi galagie ce ii depaseste pe toti in egoism si jeg.
Visez si inca mai vreau sa visez… inca putin, macar o ora…
Tu in schimb esti cuprins de toropeala imbecila de vacanta
pentru care eu fac abuz de ascutitoare.
Sunteti prosti. Prosti.
Suntem ratati.
Buunn, zic ironic, prelungit si apasat ca-ntr-un oftat. Astazi nu vad frumosul in nimic.
Cad pe mine jumatati si resturi, spurcaciuni pamantene si monotone…
Scriu cu ochii inchisi pentru ca doar astfel pot sa simt si sa mangai cuvintele
murdarite de mina creionului. Ma pedepsesc insa pentru ochii inchisi,
pentru inima stinsa si sticla cu vin.
Azi iubesc. Iubesc nemarginit
pentru ca in fiecare respiratie i-am simtit rasuflarea
si in fiecare palma primita am simtit obrazul
ce a sarutat candva buzele-i de paiata degerata.
E si jumatate. Nu conteaza cat, nu conteaza unde
si nici nu stiu in ce unitate sa mai masor timpul.
Deja semiîntunericul acopera jumatate din camera, raftul cu carti si calculatorul.
Mi-as coase inima cu panza de paianjen,
dar mai bine plec sa ascut inca odata creionul.
Related Articles
1 user responded in this post
Genunchii ii sunt acoperiti de cearsaf iar forme de lumina decupate din perdea ii distorsioneaza chipul deja pictat cu lacrimi de rimmel. Doar bustul gol si sanii modelati cu precizia unui restaurador de monumente ma mai face sa tresalt din melancolia in care ma regasesc de ceva vreme incoace… -la ce folos atata abstinenta… Imi zic…
Ma uit in jur la peretii fara de viata. Vad oglinda… ingheata. Nici macar tabloul cu barca nu mai reuseste a fii atat de apreciat ca in fiecare noapte, tarziu… de dimineata. Evit orice forma de civilizatie, plaja, vegetatia si chiar barca… las urme in nisip si ma pierd in larg… acolo… unde nu e nevoie sa te uiti in sus sa vezi cerul si nici nu e nevoie sa privesti apa ca sa vezi ambele… ASFINTIT… sau rasarit?… asta e intrebarea. Nu reusesc sa ma decid… trebuie sa vad rasaritul… dupa care asfintitul… asa pot dezlega misterul. Prea mult… cel putin 24 de ore… prea mult asa ca o las balta si ma decid… asfintit.
Bucatele de caiet prin toata camera si pungi cu bagaj facut la intamplare ma fac sa cred ca alt asfintit e aproape…
Mi-e frica. Se zice ca la asfintit strigoii iau crucea in spate si bantuie pamantul in cautarea unui necunoscut sa il ajute s-o care. Prea greu… nu sunt gata sa car crucile altora… deci nu ies ca alte dati sa ma pierd pe nicaieri.
Tin respiratia si ma asez langa ea… ii mangai discret parul, sa n-o trezesc. Ea e pura, ea nu are nici o vina si nici nu merita sa chinuie. Nici yo nu am vina. Orice rasare trebuie sa apuna. Nu ma simt responsabil de asfintiturile altora… ma simt obligat sa prind rasaritul, asa ca ies intr-un final… sa prind rasaritul… in Mare Nostrum.
Leave A Reply