Lumea oamenilor mari

Da play inainte de a citi.

                                         ***                                      

In fata imensei porti inventau deunazi copiii povesti cu lumea de dincolo. Gardurile interminabile nu lasa sa se intrevada nici macar lumina din gradina secreta. In aceasta noapte torida, doar greierii canta slava lunii. Siluete sculptate in lumina decoreaza orizonturile.

Deodata zgomotul de ipsos pe asfalt rupe tacerea noptii. Sunt ei… copiii… fecioarele si feciorii rasaritului.

- Hai, tu primul! spune Emilia
- Eu?
Nu, nu eu. Eu m-am pitit… in neant, privind spre trecut.
- Ai calcat!
- Pe naiba!
- Cum vrei sa se deschida vreodata poarta? Oamenii mari sunt mai atenti.
- Oamenii mari nu joaca sotron, proasto!
- Taci si da-te. Spune Emilia impingandu-l. O sa-ti arat eu!
- Sunteti prosti amandoi! Cum sa deschideti poarta cu sotronul? Se vede ca nu sunteti copti. Oamenii mari n-au linii, ei nu asculta de nimeni.
- Dar atunci ei de ce sar intr-un picior… prin patratele? Le stii tu pe toate, Crina. (razand ironic)
- Pentru ca, Emilia, pentru ca lor nu le pasa de linii. Iar apoi, cine sa ii scoata din joc, daca toti fac la fel; ei inventeaza reguli ca sa-si justifice greselile. Vezi triunghiul asta din varful desenului? Vezi ca e singurul? (Emilia se indreapta catre desen. Crina vorbeste din ce in ce mai tare.) Ca e unic? Acolo vor oamenii sa ajunga. Gasesc de cele mai multe ori motive inteligente ca sa calce peste linii, dar pana si tu minti mai bine!
- Tu esti mare, aproape arati ca adultii. Tu de ce nu poti deschide poarta?
- Shh! Ce zici?! Poarta nu se deschide pentru oricine. In plus, trebuie sa gasesti cheia mai intai. Trebuie sa ai nervi de otel, am auzit, ori eu nu am inca putere sa car otel. Caloriferul de acasa e de otel si crede-ma nu-i usor. Apoi, am mai auzit ca daca n-ai inimi de rezerva trebuie sa iti pregatesti lipici si platouri pentru cioburi. E un fel de virus care frange inimi acolo. Oamenii mari ii spun dragoste. Si cel mai important e ca poarta e magica. Odata ce ai intrat nu mai gasesti drum inapoi.
- Iata-ma’s in triunghi! Spune Emilia sarind in piruete.
Toti se uita peste umar la ea.
- Ai trisat! Aproape ca esti om mare! se aude printre hohote de ras.
Ropotind, doua femei alearga din vale catre copii. Din urma o domnita se chinuie a-si lega in fuga baticul negru.
- Emilia, vino indata ca s-a prapadit!
Emilia tace.
Se face o liniste mai adanca decat noaptea cosmica. Se opreste din saltat cu privirea atintita spre mine. Mai mai sa-mi dea in vileag ascunzisul. Dupa ani de pandit pe gaura cheii, a fost nevoita sa strecoare capul nitel si sa pandeasca cu ochiul stang in gradina. Isi pune ambele picioare in triunghi sa-si traga suflarea si se uita la sandale sa vada daca nu cumva a calcat iar pe linie.

In mijlocul lui nicaieri cerul incepe sa planga. Printre lele imposibile, ropot de ploaie si harsait de ipsos zace ea. Emilia… Privirea ii e tintuita la cer, iar pumnii inclestati. Unul pe bucata de creta, iar celalalt protejand rochia alba-albastruie de noroiul rascolit de ploaie. Panglicile ce-i cuprind mijlocul par sa insiste a-i mangaia sanii, iar ploaia lipeste parul negru-taciune de spatele-i gol.

Dupa niscaiva minute, in drumul spre solul gri de creta si praf, privirea ei pierde o lacrima. Se prabuseste in ploaie cercetand colturile triunghiului…
- De ce? De ce sa vreau aici?

Intinde apoi palma catre ochii aprinsi de mirare si cerul sclipeste intr-o cheie argintie. Se ridica in graba si fuge spre poarta.

Pentru prima si ultima data, a intrat in lumea oamenilor mari.