Inca incerc sa inteleg daca atunci cand scriu am momente de luciditate sau de nebunie.

?Ma vad mereu ca pe un incepator, in mintea caruia ideile umbla de-a valma si nu-si inchipuiesc nici o ordine, nici o strategie din care sa rezulte cuvinte. Am incercat sa le prind cu un reportofon dar cand ma aflam cu degetul pe buton ideile se ascundeau. In alte circumstante ideile sunt foarte confuze si se cearta pentru prioritate…

M-am trezit dintr-un intuneric in care raspunsul era mai important decat intrebarea, iar de frica raspunsului am inceput sa evit a da argumente intrebarii. Insa ma pierd si ma regasesc aproape zilnic, pe sistemul – azi sunt eu, cea consistenta, cea spiritual constanta si incapatanata, iar maine sunt imbecila pierduta printre pamanteni.?S-au construit si tipare dupa care imbecilitatea mea se ghideaza, aproape ca o a doua fiinta. Aproape ca un bastard care e al meu, dar in acelasi timp nu e pentru ca de cele mai multe ori neg aceasta personalitate bastarda.

In orice caz, ma straduiesc sa-mi satisfac curiozitatea depre aceasa a doua eu, acest spirit, sau duh sau orice si oricine, bineinteles, personalizat. Pentru ca nu pot da vina pe ceva care nu e personalizat, la fel cum nu ma pot ruga la sifonier sau la trotuar, la fel cum nu vorbesc cu universul sau cu soarta…

Trebuie sa fie cineva, de comun acord personalizat in orice cultura sau religie, cineva cu puteri omenesti sau supraomenesti, care sa aiba ganduri si planuri.

Incercand zilnic sa cunosc acest spirit ii dau frau, mereu cu teama ca ar putea sa nu mai revina. Si nu pot sa nu ma intreb mereu daca ma suporta sau ma inhiba.?Oare ma completeaza ori ma distruge?…

Am rupt iar foaia

Astfel m-am gasit de nenumarate ori cu pagina goala in fata ochilor. Cu pagina goala si creionul bine ascutit.
Cel care de multe ori ar fi mai de folos la calculat remedii pentru boli, la prins parul, pana si la injunghiat muste omorate cu sete si ramase pe birou. Insa e inca aici cu mine mai viu si mai loial decat alte dati si-mi umple pagina cu mazgaleli stupide despre cuvinte.

Acele cuvinte care te fac sa uiti ca-s doar cuvinte; acele litere amestecate, care de cele mai multe ori sar din pagina ca niste demoni nelinistiti si te poseda.

M-a mistuit prezenta lui, a acelui nimic ce-mi umple palmele de dor. M-a aprins si m-a stins dintr-o suflare. Pe pagina alba au inceput sa se astearna hieroglific alte sentimente. Cum naiba sa gadili corzile chitarei fara sa cunosti a canta?

Dau iar frau liber golului din inima, gandindu-ma ca, poate, linistea va alunga noaptea, ca poate mancarea arsa de pe foc va avea maine un gust mai bun. Nu ridic creionul de pe pagina iar frica e vitala in astfel de momente de singuratate.

Si mi-e frica tocmai de nepotrivirea bizara dintre noapte si creion.

Vesnicul meu iubit, vesnicul meu domnitor, vesnicul meu sclav. Ceturi cotidiene ti-au umplut ochii de nelinistile din confort. Iti recunosc lasitatea din intamplari mai vechi; te stiu dintr-o mie de suflete tardive venite la fereastra inimii mele, pentru ca mereu ai intarziat pierdut printre indoieli. M-am ferit sa mai citesc notitele lasate pe noptiera, dar le-am asternut pe piept pentru a-mi incalzi inima.

Sa recunosc ca inca mi-e frig? Sa-ti spun de ce nu te mai visez, de ce noptile-mi sunt torte amortite in cuburi de gheata si radiere?

Cuvintele, literele, silabele din parbrizul ce palpaie bizar nu mai pot impleti nici un rost uitarii.

Te joci cu degetele in lumea mea si delirez sa te vad cotropind acvariul meu zi de zi. Arunca-te. Umple-te cu mine. Nu te teme. In realitate si mie imi e frica, dar stiu ca pot rola intr-un chistoc fara filtru gandurile sovaielnice pe care sa le ard cand lacul are sa seaca. Voi avea rabdare. Ne impotrivim pentru a infinita oara genuflexiunii destinului! Sa lupt? Sa raman jos, cu restul de soldati raniti de prin transee? Sa vin? Sa plec?

Raiul nostru nu va fi o simpla insula virgina la marginea palmierilor. Nu vom avea ape curgatoare, cascade magice si nici cantari de pasari exotice. Va fi implinirea dorintei supreme.
Va fi puterea de a-ti atinge privirea ce ma incape si ma patrunde, curajul de a-ti simti cuvintele ce-mi saruta mana.

Va fi minciuna, platonismul, vom fi noi, departe de lumea materiala, imperfecta si trecatoare. Cu ochii inchisi, creionul le va dirija pe toate ca pe o simfonie a vietii.

*******************

I tore the sheet again.
This is how I found myself countless times with the blank page in front of my eyes. The blank page and the well sharpened pencil. The one that often would be better used for calculating remedies for diseases, for catching up the hair, or even stabbing eagerly killed flies left on the desk. But it’s still here with me, more vivid and more loyal than other times and fills my page with stupid scribblings about words. Those words that make you forget they’re just words, those letters mixed together, which often leap from the page like restless demons possessing you. The presence of that nothing who fills my hands with longing consumed me. He lit me and he put me off with only one breath. On the white page, the other feelings began to lay down.
I set the hole in my heart free again thinking that, perhaps, the silence will banish the night, that the burned food on the stove will taste better tomorrow. I’m not lifting the pencil from the page but fear is vital in these times of loneliness… And I’m afraid of the bizarre mismatch between night and pencil.
My eternal love, my eternal ruler, my eternal slave. Daily fog filled your eyes with the anxieties of comfort. I recognise your cowardliness from older stories, I recognise you from the thousand souls who came late at the window of my heart because you were always late lost in your doubts. I tried not to read the notes left on the nightstand, but I laid them on my chest to warm my heart.
Shall I admit it’s still cold? Shall I tell you why I stopped dreaming of you, why my nights are torches numbed in ice cubes and erasers? The words, letters and syllables in the windshield that flashes bizarrely cannot plate a reason for forgetfulness.
You play with the fingers in my delirious world and I see you invading my tank every day. Throw yourself in. Fill yourself up with me. Do not be afraid. In fact, I too am afraid, but I know I can roll into a cigarette the doubting thoughts and burn it when the lake has dried out. I will be patient.
We are, for the infinite time, going against destiny’s twists! Shall I fight? Shall I stay down in the trenches with the rest of the wounded soldiers? Shall I come? Shall I go? Our heaven will not be a simple virgin island at the edge of the palm trees. We will not have rivers, magical waterfalls, not even songs of exotic birds. Will be the fulfilling of the supreme desire.
Will be the lie, the platonism, will be us, far from the imperfect and transitory world.
With it’s eyes closed, the pencil will lead everything just like in a symphony of life.

Am patruns oarecum premeditat intr-o stare generala ghemotocita.
Starea aceea anemica de dupa voma…
De dupa voma din ajun de revelion, de dupa ce vomiti strigoi si pleava.
Dupa ce versi galagie ce ii depaseste pe toti in egoism si jeg.
Visez si inca mai vreau sa visez…
inca putin, macar o ora…
Tu in schimb esti cuprins de toropeala imbecila de vacanta
pentru care eu fac abuz de ascutitoare.
Sunteti prosti. Prosti. Suntem ratati.
Buunn, zic ironic, prelungit si apasat ca-ntr-un oftat.
Astazi nu vad frumosul in nimic.
Cad pe mine jumatati si resturi,
spurcaciuni pamantene si monotone…
Scriu cu ochii inchisi pentru ca doar astfel pot sa simt si sa mangai
cuvintele murdarite de mina creionului.
Ma pedepsesc insa pentru ochii inchisi,
pentru inima stinsa si sticla cu vin.
Azi iubesc.
Iubesc nemarginit pentru ca in fiecare respiratie i-am simtit rasuflarea
si in fiecare palma primita am simtit obrazul
ce a sarutat candva buzele-i de paiata degerata.
E si jumatate.
Nu conteaza cat, nu conteaza unde
si nici nu stiu in ce unitate sa mai masor timpul.
Deja semiîntunericul acopera jumatate din camera,
raftul cu carti si calculatorul.
Mi-as coase inima cu panza de paianjen,
dar mai bine plec sa ascut inca odata creionul.

Nu are nici un inteles…

Sunt captiva in ceva fara inceput si fara sfarsit. Capul culcat pe mana stanga nu ajuta decat parul sa-mi intre in ochi. Nu-i liniste nici acolo.
Imi amintesc dupamiaza in care franta de oboseala am decis sa ma aventurez intr-o calatorie cu autobuzul. Nu am vrut sa stiu unde plec, unde ajung ori cum ma intorc. Am vazut oameni, fete, certuri si sarutari; locuri, drumuri si cladiri… Am vazut luminile (rare la vremea aia) de pe strada cum se uneau intr-un tub luminos si imprejmuiau trotuarele bacaului. L-am vazut pe el si pe celalalt si pe multi altii.

Am inceput sa numar tigarile stinse sub slapi si sticlele goale rostogolite sub pat. Mi-am adus aminte de punga cu orez din raftul de sus a sifonierului si flanul de dupa alcool.
Cu ochii in palme revad toate ca dintr-o alta lume. Avea dreptate… papusi de lemn cu rani pictate; si avea dreptate si cand a spus ca de dragul artei ne-am nascut ca sa provocam actiuni care sa genereze reactii. La ce folos toate sclipirile de geniu, toata frustrarea si toata mina consumata?

E prea usor. Tot. El, restul, ea, apa, drumul… Toate sunt asumate ca si merit pentru simplul fapt ca existam. Fiece treapta, fiece vis, fiece gand calcat in picioare, lasat in urma, acoperit cu praf si cu resentimente se razvratesc involburandu-mi mintea.

In multimea de ciorne se aud batai de inima. Partea proasta atunci cand reusesti din prima e ca nimeni nu-si da seama de efortul depus… bineinteles ca nimanui nu-i pasa… Tu insa ramai acelasi…ca si ieri, ca si saptamana trecuta… ca si anii trecuti, ca intotdeauna. Tu nu te rupi presionat de oameni si greutati. Prezinti aceeasi stabilitate incerta sau mai bine aceeasi certitudine de instabilitate. E, totusi, un punct de pornire. Ea insa e captiva. In siguranta, dar captiva. Ca un vultur intr-o cusca superb amenajata. S-ar descurca perfect in salbaticie dar daca lasi poarta deschisa se va intoarce in cusca.

Materia e deja depasita si nu mai sunt legaturi fizice palpabile. E doar lumanarea aprinsa, prosopul de pe jos si draperia trasa. Numai televizorul cu “ecran plat” si caruciorul furat de la supermarket. Mai sunt foi si creioane, radiere si lacrimi. Doar atat.

Picura sunetele peste amintiri si parca incerc sa le salvez, ca pe vechile scrisori, sa le usuc si sa le corectez pe ici pe colo, unde s-a intins cerneala. Azi sunt o pagina pentru ca azi m-am scris cu toc ascutit si am gasit-o pe ea printre slove. Ea, cea care nu s-a indoit nici o clipa. Cea care ma asculta cand delirez si le asterne pe ciorne.

Canta-ma si coloreaza-ma, i-am spus… Cauta-ma si lasa-ma caci in padurea secreta fiecare scorbura e pictata in raze unice ce striga in liniste si-mi fura creionul incercand sa astearna cat mai multe trairi. Acolo eu nu mai controlez, acolo e o lume de delir.

Acolo sunt ganduri cu tigara stinsa in sticla de suc de portocale, acolo sunt plasele cu aluminiu de sub pat, acolo sunt focuri de artificii, sandale rupte si cantari in parc. Numai acolo poti vedea fabrica fara pereti si paranoia de la ultimul etaj. Si inca mai poti visa, inca te mai poti pierde… in delir.
Azi am simtit gustul. Gust de tren intarziat, gust de saliva cu tutun si de poduri suspendate. M-am asezat pe pervaz si vantul imi gadila talpile plimbate la cativa metri de iarba impodobita cu ghirlande inca inflorite. Sunt jumatate a mea, jumatate a nimanui. Am stins ganduri in perdeaua de sticla ce mi-ar impiedica oricand caderea libera si am simtit gust de racoare.

Acea racoare de la 5 dimineata dupa ce ai petrecut toata noaptea pe drumuri, acel miros de ochiuri cu salata mancate undeva… nicaieri.
Am numarat dale ce nu se termina la orizont si am ascutit creionul de nu stiu cate ori ca sa nu zgarai pagina cu tocul de lemn. Am mototolit cu grija fiecare foaie dupa ce am vazut ca nu mai are randuri libere si m-am semnat pe verticala.

Am inchis ochii la marginea lumii si am descoperit goliciunea zilelor pline cu nimic. Nici lumea nu e a mea si nici eu nu sunt a lumii si am decis sa nu-mi mai caut posesor.
Nu vreau sa mai caut puncte, e prea devreme. Inca sunt umana, si pana si tu stii ca nu suntem invincibili. Nu te voi arde, la fel cum am facut cu fratii tai, dragul meu jurnal.

In ritualuri multe sentimente au plecat spre cer. Langa stalpul de iluminat al carui bec l-am spart de nenumarate ori cu pietricele am ingropat prea multe bucati de inima. Fiecare slova ardea in sageti ce mi se rasuceau in constiinta. Pe tine te voi lasa liber. Tie iti voi da ceea ce eu caut de multa vreme.
De data asta, arata-te si spune-mi ce nu mi-ai spus toti anii astia. Esti liber.